De ce „școala e de vină”?

Înainte să citești mai departe, încearcă ceva. Ia o foaie de hârtie și scrie cât mai multe utilizări posibile pentru o agrafă de birou. Orice îți trece prin cap. Ai 60 de secunde.

Gata?

Dacă ai găsit între 10 și 15 utilizări, ești în medie. Dacă ai ajuns la 30–40, ești destul de bun. Dacă ai depășit 100... fie ești un geniu creativ, fie ești un copil de 6 ani și aici lucrurile devin interesante.

Sir Ken Robinson, unul dintre cei mai influenți gânditori în educație din ultimele decenii, a vorbit în celebrul său TED Talk despre un studiu longitudinal realizat pe 1.500 de copii. Aceștia au fost testați periodic, de la 6 la 15 ani, pentru un tip specific de abilitate cognitivă numit gândire divergentă.

Ce înseamnă gândire divergentă? Simplu: capacitatea de a vedea mai multe răspunsuri posibile la o singură întrebare. De a privi o problemă din zece unghiuri diferite în loc de unul singur. De a conecta idei care par să nu aibă nicio legătură.

Robinson o numea „o capacitate esențială pentru creativitate."

Rezultatele studiului au fost uluitoare: 98% dintre copiii de grădiniță testați au atins nivelul de geniu la gândirea divergentă. Aproape toți.

Cinci ani mai târziu, același grup de copii a fost testat din nou. Procentul geniilor creative scăzuse la 50%. Alți cinci ani: și mai puțin. Până la 15 ani, vârsta la care majoritatea tinerilor sunt adânc înfipți în sistemul educațional tradițional, cifra devenise marginală. Ce s-a întâmplat între timp? Sistemul de învățământ, care e pur și simplu conceput pentru o altă lume.

Robinson argumenta că sistemul de educație modern a fost proiectat în timpul Revoluției Industriale, cu un scop foarte clar: să producă muncitori disciplinați, predictibili, capabili să urmeze instrucțiuni. Copiii erau grupați după vârstă („data fabricației", cum spunea Robinson cu umor amar) și trecuți printr-un sistem standardizat, ca pe o linie de asamblare.

Sistemul ăsta are câteva mecanisme concrete care erodează gândirea divergentă:

1. Există întotdeauna un singur răspuns corect. La matematică, la gramatică, la biologie… există o soluție, și trebuie să o găsești pe aceea. Copilul care propune cinci abordări diferite nu e premiat pentru creativitate; este corectat pentru că nu s-a concentrat pe răspunsul „corect".
Greșeala e pedepsită, nu explorată. Gândirea creativă presupune, prin definiție, multe căi greșite înainte de a găsi una bună. Dar în școala tradițională, greșelile costă: note mici, corecturi cu roșu, uneori rușine publică. Rapid, copiii învață că e mai sigur să nu riști decât să greșești.

2. Se recunoaște un singur tip de inteligență. Logică, matematică, limbă scrisă sunt materiile valorizate. Muzica, desenul, construcția, jocul, mișcarea, sunt „materii mai puțin importante" sau activități pentru pauze. Copiii care gândesc cu mâinile, cu corpul sau cu imaginile sunt sistematic dezavantajați.

3. Judecata apare prea devreme. Un copil de 6 ani spune că agrafa poate fi un cal de jucărie fără să clipească. Un adolescent de 15 ani se gândește mai întâi: „o să râdă cineva de mine?" Școala (și presiunea socială care vine cu ea) instalează un filtru intern al autocenzurii. Filtrul ăsta e util uneori, dar atunci când apare prea devreme și prea puternic, îneacă creativitatea înainte ca ea să aibă șansa să se exprime.

S-ar putea să crezi că gândirea divergentă e o calitate frumoasă dar nu esențială, că lumea reală cere discipline, reguli, structură.

Parțial adevărat, pentru că lumea reală s-a schimbat dramatic față de cea pentru care a fost proiectat sistemul de educație tradițional.

Meseriile care existau acum 20 de ani dispar sau se transformă. Profesii întregi sunt automatizate. Platformele, industriile, tehnologiile se reinventează la câțiva ani. Într-o lume care se schimbă cu viteza asta, abilitatea de a te adapta, de a conecta idei din domenii diferite și de a găsi soluții neconvenționale e o condiție de supraviețuire profesională.

Companiile cele mai valoroase din lume (Google, Apple, Pixar) nu caută angajați care urmează instrucțiuni impecabil. Caută oameni care pun întrebări incomode, care văd probleme acolo unde alții văd rutină, care inventează soluții înainte ca problema să fie formulată clar.

Și mai e ceva, poate mai important decât cariera: gândirea divergentă este un antidot la anxietate. Când înveți să privești o situație dificilă din mai multe unghiuri, când știi că există mai multe drumuri posibile și că greșeala e parte din proces, ești mai puțin paralizat de frică, mai rezistent, mai liber.

Ca o paranteză: există un experiment care ilustrează mai bine decât orice argument teoretic ce pierdem când separăm generațiile și ce câștigăm când le punem împreună.

În 2017, Channel 4 în Marea Britanie a produs documentarul „Old People's Home for 4 Year Olds". Premisa era simplă și, la prima vedere, bizară: o grădiniță a fost mutată în interiorul unei comunități de seniori din Bristol. Zece copii de patru ani și unsprezece bătrâni de aproape 90 de ani au petrecut șase săptămâni împreună, zi de zi.

Înainte de experiment, bătrânii au fost evaluați medical: cogniție, dispoziție, depresie, mobilitate, echilibru. Mulți dintre ei sufereau de izolare, depresie și pierderea sensului. Jumătate nu mai aveau familie apropiată.

Rezultatele, măsurate de o echipă de specialiști în geriatrie, au fost remarcabile: după doar trei săptămâni au apărut îmbunătățiri vizibile, iar la finalul programului 80% dintre participanți prezentau progrese măsurabile în dispoziție, mișcare și mobilitate. Impactul a fost atât de semnificativ, încât organizația gazdă a anunțat că va înființa o grădiniță permanentă la sediul lor.

Documentarul a fost replicat ulterior în Australia, unde cercetătorii de la UNSW și-au propus să transforme experimentul TV într-un program științific riguros.

Ce s-a întâmplat de fapt în acele șase săptămâni? Copiii nu au predat nimic. Nu au aplicat nicio terapie. Pur și simplu s-au jucat, au mers la plimbare, au desenat, au râs, s-au rostogolit pe jos, s-au ridicat, iar bătrânii, în contact cu această energie nefiltrată și fără judecată, au reînviat.
Jocul, se pare, nu are vârstă. Și efectele lui sunt cât se poate de reale.

Închidem paranteza.

Gândirea divergentă nu e o abilitate pe care o ai sau nu o ai. E un mușchi. Și mușchii care nu sunt folosiți se atrofiază, dar pot fi și antrenați din nou.

Robinson spunea că ingredientul esențial în orice proces creativ este deschiderea și jocul, capacitatea de a suspenda judecata, de a lăsa ideile să curgă fără a le evalua imediat, de a merge pe cantitate înainte de calitate. Exact ce face un copil de 6 ani în mod natural.
Exact ce facem și noi la Școala de Jocuri.

Nu e o coincidență că am ales jocul ca vehicul principal al învățării. Jocul este cadrul natural în care gândirea divergentă respiră. Când te joci, nu există un singur răspuns corect. Greșeala e parte din regulile jocului. Poți reinventa regulile, poți combina idei din lumi complet diferite, poți eșua și începe din nou fără consecințe reale… ceea ce te face mai curajos să încerci.

Tinerii care au trecut prin cursurile noastre în acest an au exersat tocmai asta: să gândească lateral, să propună soluții neașteptate, să colaboreze fără să se teamă de judecată. Poate că nu și-au dat seama în fiecare moment că antrenau un tip specific de inteligență, dar au făcut-o din plin.


Revino la exercițiul de la început. De data aceasta, nu-ți da o limită de timp. Și permite-ți să fii ridicol: o agrafă ca instrument muzical, ca element de sculptură, ca monedă de schimb pe o insulă pustie. Cu cât ideile par mai absurde, cu atât ești mai pe drumul cel bun.

Gândirea divergentă se activează exact când lași filtrul deoparte.

Sir Ken Robinson întreba: ești mai deștept decât un copil de 6 ani?
Poate că întrebarea mai corectă este „ești dispus să gândești din nou ca un copil de 6 ani?”.


Școala de Jocuri este un program de educație non-formală care folosește jocul ca instrument principal de dezvoltare a gândirii creative, colaborării și rezolvării de probleme. Dacă vrei să afli mai multe despre ce facem, ești binevenit să ne scrii.